Ep.3: Trecutul incetosat al Contesei Sylvia de Garrone

Cum oamenii nu au fost dintotdeauna asa cum ii stim, sa exploram putin trecutul Contesei Sylvia de Garrone , pentru ca in vremuri de demult apuse, cand suta de Garrone nu era tot 4 lei (nici macar 4 bani) …contesa noastra avea alta viata.

Hai sa fim seriosi…ar fi absurd si totodata teribil de amuzant sa ni-l inchipuim pe Virgil Rege al Prusiei acum 30 de ani in acelasi costum, cu acelasi par albit de fumul celor cinci pachete de Carpati care, pe langa asta, i-au afectat si vocea…nu de alta, dar atunci cand zice ceva parca vorbeste din fundul putinei cu tuica « made in casa » (procedeu interzis dupa intrarea in UE, in jurul anului 2007), unde de altfel a petrecut multe nopti memorabile… Mai stiti cand povestea ca a ramas cu Principele Nichifor de Jilava 15 zile pe fundul putinei…traind doar cu tuica, boarne (aka muste : Drosophila melanoganster, aici fiind nevoiti sa aducem multumiri specimenului de biologie din clasa a XI-a de la care am mai retinut vag anumiti termeni, in orele dansei fiind preocupati in special de injurii ale subconstientului provocate de factorii externi bruneti si cu coada de cal. Ptiu, piei drace !) si drojdie de vin si cum respirau prin furtunul de tras tuica ?

Dar ce vremuri…ce vremuri uitate…uitate mai ales cand prinzi un scolar dezorientat in baie cu sticluta de…..uiti ca pe vremuri sticluta iti era prietenul cel mai de nadejde, incat ai doar o pagina speciala cu ea in albumul clasei…

Sa revenim la contesa….Date fiind calitatile ei Bahice, aceasta era foarte apreciata in cercurile de pirati, pentru ca de fiecare data reusea sa-i intreaca pe toti cand era vorba de bautura, in special Garrone. Asa ca intr-o frumoasa zi de vara erau toti pe vasul Black Pearl, undeva pe Oceanul Placerii. Contesei Sylvia de Garrone i se facu sete si ii ordona Principelui de Jilava sa ii aduca niste ceva, orice..oricum soarele arzator ii ardea gatlejul insetat :

- Hai principe mai repede, ca mi-e sete !

- Imediat contesa mea..raspunse galant principele, ranjind pervers pe sub a sa mustata rasucita dupa ultimele tendinte din Paris.

Cand a coborat principele, era vere o gramada de sticle de nu aveai

loc sa arunci un capac de bere (Heineken preferabil). Saraca corabie era asa incarcata, incat croncanea ca o cioara in plina iarna, chiar si in viteza a doua. Principele ii zise ca da de baut daca arunca si ea sticlele alea….

Sa stiti ca aceasta banala intamplare a avut o consecinta nefasta, pentru ca dracu’ a facut sa treaca Titanicul mai tarziu pe acolo. Pai…voi credeati ca aisbergul ala a aparut chiar asa din senin ? Era aisberg de sticle domnule…hehehe, de-ar fi stiut el Leonardo..

Dupa ce amicii nostri baura pana nu mai putura, dand pe gat si ultima picatura de alcool, adormira imbratisati, insa nu va faceti iluzii, amandoi erau prea beti (muci, ranga, targa, spuneti-o cum doriti) ca sa mai simta sau sa faca ceva.

Dupa cateva ore de odihna, cand soarele era pe cale sa apuna straluncind ca un minunat cerc angelic pe cerul sangeriu, atat Principele cat si Contesa fura treziti brusc de o bubuitura auzita de pe punte.

In secunda urmatoare, desi avea dureri de cap insuportabile, Princepele mobiliza intregul echipaj care inarmat pana in dinti (metaforic vorbind, fiindca atat periuta de dinti, pasta Colgate, Orbitul si Tic-Tacul s-au inventat mult mai tarziu, deci nici dinti prea multi nu gaseai pe o intreaga corabie de pirati) privea ingrozit la umbra unei nave colosale ce li se infatisa.

Alb ca varul (stins, nestins, nu prea conteaza) capitanul intelese imediat cine le e adversarul si cuprins de o teama mult prea mare se scapa pe el, fix in fata Contesei care lesina. Dar nu mai era timp pentru manevre de prim-ajutor, pentru ca se aflau sub asediu. Pe masura ce nava dusmanilor se apropia, zeci de ghiulele de diferite marimi se avantau asupra corabiei Black Pearl. Catargele cadeau, panzele erau sfasiate, piratii cadeau fie prada rechinilor in apa agitata a oceanului, fie rapusi de cate o ghiulea inamica. Ce era de facut ? isi zise de-a dreptul infricosat Princepele.

Trecu la carma, facandu-si cu greu loc printre mormanele de pirati morti si pasind cu grija, incerca o ultima manevra eroica, dar se lasa rapid pagubas pentru ca era prea tarziu. Nava fusese aproape distrusa si refuza sa mai raspunda la comenzi. Era o situatie critica, fara scapare, dar nu se lasa el cu una cu doua, era mult prea experimentat, marea fusese casa lui de-atata amar de vreme si nu avea de gand sa se lase prada ei.

Apuca o sabie, scotand-o chiar din pieptul unui de-acum fost camarad de vas, si cu sangele inca siroind facu un salt impresionat spre capatul dinspre rasarit al corabiei, taie funiile groase care sustineau barca de salvare care se scufunda in apa infiorator de rece, cu o bubuitura infundata. Apoi isi lua inima in dinti si se tari pana la Contesa care zacea lesinata de ceva timp, o ridica, si cu un ultim efort titanic sari peste bord.

Contactul cu apa ii trezi pe-amandoi din mahmureala, pe Contesa de Garrone chiar si din lesin, se apucara disperati de marginile barcii, sarira inauntru si avand la dispozitie o singura vasla intrucat cealalta se rupsese din prinzatoare, vaslira fiind ajutati si de valurile spumoase.

Dupa ce privira Black Pearl departandu-se, le mai veni inima la loc, dar Principele era amarat din cale afara fiindca daduse dovada de lasitate, ba mai mult..nu anticipase nici un moment atacul din partea celui mai temut dusman al marii, Capitanul Barbosa Adam.

Acest munte de om, cu maini uriase si zambet infiorator il urmarise de ceva vreme, acest Michel Jordan si in acelasi timp Akebono al apelor, reusise in final sa-si ia revansa asupra adversarului, dar il scapase in ultimul moment printre degete. Insa jurase pe credinta lui ca nu se va lasa pana nu-l va macelari cu propriile sale forte pe Principe.

Dupa ce vaslira cateva zile in largul oceanului, si baura apa sarata pentru a-si stapani setea, amandoi cazura intr-o stare de lesin pasiva si incostienta.

Tot ce-si putu aminti Principele cand deschise larg ochii, fu gustul nisipului si mirosul de peste care-i inunda narile din toate colturile. Nu stia unde se afla, privea speriat la valurile marii care spalau constiincios plaja. Cu un efort supraomenesc se ridica in picioare, reusi sa strabata cativa metri dar cazu in genunchi, ametit si lipsit de puteri. In fata lui, desi soarele era de 3 sulite pe cer, apusul se ivi brusc, inchise ochii si se scufunda intr-un somn placut si de neinvins.

De cealalta parte a tarmului, Contesa Sylvia de Garrone se trezi asemenea Principelui, dar cu mult mai speriata, si nestiind unde se afla, cum a ajuns acolo sau de ce are hainele sfasiate. Tot ce-si putu aminti printr-o incercare dureroasa de aducere aminte fu imaginea prietenului ei mustacios vaslind cu spor intr-o nemarginita galeata cu apa.

Pe loc o cuprinse o teama de nepotolit, intarita de senzatia de greata si de o migrena care-i strabatea fiecare centimetru patrat, nestanjenita.

Din acest moment caile celor 2 fosti pirati se despartira.

Principele de Jilava fu descoperit de un grup de calugari binevoitori (dar patati de « arta Sodomei si Gomorei », pe care mai tarziu eroul nostru o va simti pe propria-i piele, dar nu are rost sa intram in detalii picante), iar spre norocul sau acestia il ingrijira si-i oferira un loc cald intr-o chilie, o masa bogata si o vorba buna celui de Sus, desi Principele in deja fosta sa viata nu era credincios de fel.

Dupa cativa ani buni in care suferise de amnezie, Nichifor, ex-piratul, practica religia crestina in mica dar cocheta biserica si parea a fi uitat complet de antecedentele sale..pana intr-o zi cand culegand mere din livada cu fratele Arhire, se dezechilibra din pom, cazu si lovindu-se la cap isi recapata memoria. Nu are rost sa mai amintim faptul ca respectivii calugari inca din acea zi facura saltul spre Seful lor cel mare, Principele dovedindu-se necrutator fata de oricine ii iesea in cale.

Asadar, cu forte proaspete si cu aminterea-i recapatata, planui sa paraseasca insula si cu orice pret sa se razbune pe Cpt. Barbosa Adam.

Cu privire la Contesa, aceasta rataci cateva zile pana dadu de o asezare linisita in sudul unei insule aproape pustii. Aici se angaja ca servitoare la cea mai instarita familie, de altfel si singura din aceste zone si isi trai viata in chin si mizerie, consumand aproape zilnic resturile de alcool care ramaneau de la mesele stapanilor ei.

De la intamplarea de pe Black Pearl avea zeci de cosmaruri, iar constiinta nu-i dadea pace. Dar nu lua prea in serios aceste mustrari, punand totul pe seama bauturii, unul din cele 3 vicii fundamentele ale umanismului.

In felul acesta isi trai o buna perioada a vietii sale, de fosta Contesa, actuala servitoare, asta pana intr-o noapte cu luna plina cand sub razele ei minunate oglindite in albastrul curat al oceanului fugi cu singura barca a familiei, lasandu-i pe acestia izolati de lume. Dar asta nu se compara cu nimic din ce traise ea in cei cativa ani pe insula. Luase o hotarare si era de neclintit. Dorea sa-si indeplinesca un mai vechi tel, anume, sa devina profesoara de fenomene ale naturii, sa studieze in amanunt legile mamei noastre universale si in acelasi timp sa-i dezlege misterele.

TO BE CONTINUED…