Ep.7: Fizicul şi Sportul

Ştim cu toţii câte are de înfruntat sufletul unei fiiniţe umane în acei celebrii ani ” frumoşi şi cu absenţe la română”..Ne mai întrebăm totuşi cum de nu cade pradă disperării şi nu păşeşte dincolo de pragul nebuniei, ci reuşeşte să biruie toate greutăţile şi, măreţ, cu fruntea sus să treacă prin timp şi prin holurile întunecate ale liceului. Da. Pauzele!-acele clipe magice şi mult prea efemere care îţi picură suav fericire în suflet la fiecare 50 de min. Ele aduc alinare, râsete, ţigări..cornuri şi covrigi, fete care se perinda prin faţa clasei tale strategic aşezata la parter înainte de ieşire (înlesnind chiulul) astfel încât nimic nu scapă, dacă e să intre sau să iese ceva/cineva din liceu..atunci prin faţa clasei tale o va face. Dar mai e ceva… SPORTUL. Programa şcolară a catadicsit să ofere o şansă de afirrmare elevilor şi în dovedirea calităţilor şi aptitudinilor fizice, având ca scop crearea unui om perfect, multilateral dezovoltat cu o personalitate puternică şi caracter bine conturat……

Ora de franceză – the last frontier. De la inceputul orei tot fixezi ceasul. Ideea că ceasul nu mai funcţionează devine treptat convingere şi deci neaparat trebuie schimbate bateriile (alţi bani). Te freci nedumerit la ochi şi vezi că mai sunt doar 5 min şi se va sfârşi şi asta.. Probabil imaginea cu ceasul arătând 12:10 (începutul orei) ţi se fixase pe retină. Urmează ora de sport, denumită pompos “educaţie fizică”. Într-adevăr…şi la franceză doar fizic ai fost prezent.

– Ai echipament? Te intreabă ironic colega, vrând să zică, de fapt, că ea are şi tu nu ai… şi, deci, s-ar putea să dai de belea, în cazul răspunsului negativ.

– Nu ! Încă nu am înnebunit să mă car cu plasa ca bunicuţele la piată – alea măcar o pot folosi pe post de armă albă in confruntarea cu vreun câine mai recalcitrant sau copil “bine intenţionat şi manierat”. Eu îmi apăr mândria, faima, renumele şi neamul…

La ora de sport te simţi şi tu în largul tău şi apreciat. Dar zilele tale au devenit triste de când s-a construit noul teren sintetic (“Sinteticu’“. După finalizare a fost înconjurat cu un gard “a la Rahova’’, de 5 m înălţime şi au închis şi baza sportivă odată cu asta.. restricţionând accesul elevilor şi limitându-l doar la ora de sport. Accesul e strict interzis şi încălcarea regulamentului e aspru pedepsită de The little hobbit care te simte imediat cum ai pătruns pe teren – asta în vremurile apuse când gardul nu era gata. Să fie o pură coincidenţă sincronizarea dintre intrarea ta şi trecerea prin preajmă a hobbitului?..sau alte tehnologii mult prea avansate ca să fie înţelese de noi (senzori sau eu stiu..nu ne-am prins încă, cu toată informatica noastră). La orele de sport se înghesuie trei clase pe bază, despărţite de teren prin acel gard vopsit şi el la rândul lui într-un verde ţipător..menţionez că am făcut alergie la verde. Dar Sinteticu’ trebuie economisit, nu irosit..nu dai tu o asemenea investiţie pe piciorul elevilor…aşa ar fi prea frumos şi corect. Noi doar ne uităm cu jind printre zabrele ferestrelor în orele plictisitoare de mate şi ne visăm un Nicoliţă sau Rădoi care duce publicul în extaz. Încă o data mintea profilor se doveşte de neinţeles şi de nepătruns.

Gata cu tristeţea pe ziua de azi! Soarele răsare şi pentru tine, umbrit totuşi de câţiva nori – nişte colegi s-au hotărît să plece de la sport, având treburi mult prea importante de făcut (mess+games+somn) sau altele mai puţin importante (teme pentru pregătire – si alea făcute de teama de a nu fi exculs naiba de prof din echpa de elită pregatită temeinic, ca să dea de pământ cu bacu’). Au mai rămas, totuşi, câţiva.. cât de o echipă de 6 pe 6 şi resemnat..purcezi împreună cu gaşca spre bază, presărând drumul cu glume şi remarci noile costumaţii ale fetelor. Ajungi pe bază şi în înghesuiala de acolo te pierzi de restul. Îi cauţi cu disperare din ochi, dar prea târziu…inevitabilul s-a produs. Unii s-au dus să joace volei cu fetele, alţii baschet. Mintea incepe să ţi se întunece, dar nu eşti pierdut… au mai rămas caţiva amatori de fotbal (vezi doamne amatori din perspectiva ta de profesionist infatuat, cu iz de vedetă anonimă).

REZUMAT

5 min vă hotărâţi cine să facă echipele, alte 10 min faceţi echpele. Rezultatul e nasatisfăcător, cu tot efortul depus. Referendum… ghinionul persistă. Unul nu se nimereşte alături de coechipierii preferaţi şi invocă, vezi doamne, faptul că nu sunt echilibrate echipele. Ameninţă că pleacă. Cu nervii mult prea încordaţi, il ameniti cu privire la intenţia sa. Cedează… şi intenţia nu se materializează.

Începe meciul. Zâmbeşti, plin de promisiuni, te lansezi imediat pe lângă tuşă şi începi să ţipi ca disperatul după o pasă, gesticulând frenetic si demonstrând inconstestabil că eşti faţă în faţă cu şansa vieţii tale şi nu e loc decât pentru reuşită. Faza ţine şi primeşti pasa. Cu o schemă încropită pe moment şi irepetabilă (traisca nimereala), fentezi un adversar care a îndrăznit să stea în faţa ta şi să atenteze la mingea ce o aveai în posesie..şi ..moment de tensiune maximă… ”Scena slow motion” – tu şi poarta, rupţi de realitate (adversarul sâcâitor de mai sus era chiar portarul). Dar vai, aluneci pe nisipul de pe asfalt.. te mai şi zgârii, iar mingea aterizeză direct pe acoperişul Centralei Termice a Regatului de pe Jiu. Începi să îţi bagi şi să scoţi în şi din el de noroc când, între timp, un coechipier mai acrobatic din fire şi cu un trecut glorios în materie de căţărat prin cireşii vecinilor recuperează preţiosul obiect si meciul poate continua, deşi mulţi nu au tangenţă deloc cu sportul ăsta. Limita funcţiei tinzând spre 0 – totul se dovedeşte destul de distractiv, până când o voce îţi răsună în timpan:

– Alinierea copii!!!

– NU!NU!!NU..it’s happening again..de ce eu ..de ce mie..de ce acum si aici? Suflet persecutat, jucărie în mâna soartei…

Scârbit, te aliniezi şi tu alături de ceilalţi. Proful vă cuprinde pe toţi cu privirea, numărând în gând absenţii şi viitorii absenţi (ai un feeling care spune că şi tu vei fi printre aceia). Proful arată de parcă ar fi decupat din cărţile de citire din cls a 2-a, de la lecţia cu gimnastica. Un communist – îţi spui în gând – ce-o mai vrea şi ăsta de la noi şi ce vrea să demonstreze? DA… suntem decât nişte simple marionete în mâinile lor.. neînţeleşi şi persecutaţi.

În timpul incursiunii tale în pshihologia profilor de sport a şi ajuns la tine cu prezenţa.

– Domnule, unde ţi-e echipamentul?

– Poi, să vedeţi, îl am în clasă şi şefa a luat cheia cu ea şi apoi a dispărut, cu cheie cu tot. Cum adică, nu aţi văzut la ştiri afişele cu chipul ei?

– Şefa a plecat, dar mi-a lăsat mie cheia… te completează o colegă ‘’binevoitoare’’…

– Ah..da? N-am ştiut… surâzi către colegă, aruncându-i o privire plină de înţeles şi urări de bine.

Strategia e pe cale să eşueze şi trebuie să găseşti repede ceva…

– Mi-am amintit.. mi-am lăsat echipamentul în vestiar şi mi l-au furat. Nenorocţii.. unde s-a ajuns în ţara asta.. biata mamă, cât o să mai plangă… Mi-l făcuse cadou din pensia bunicii, cand am împlinit 18 anişori…tz tz.. Cuvintele ţi se opresc în gât lovite de nepăsarea profului, care deja trecuse mai departe, trecând în acelaşi timp şi în dreptul numelui tău: ”absent”.

That’s great! Un calcul aritmetic simplu îţi dă un rezultat nefavorabil şi totodată trist. În termeni informatici – incrementezi numarul absenţelor… Treci pragul de 30, ceea ce înseamnă încă un punct la purtare scăzut. Iar tre’ să fac rost de scutiri şi iar o să mă umilească neînduplecatul de Conte di Bavaria.. şi eu tre’ să zâmbesc umil şi să mă prefac conştiincios şi că regret purtarea şi indiferenţa mea faţă de şcoală şi promiţând că voi alege calea cea dreaptă..eu oiţa rătăcită, în timp ce el, aplecat peste catalog, transformă o parte din absenţele nemotivate în motivate. Din scutirile care conţin verdictul doctorului rezultă că am o sănătate precară şi că e bine, că mă ţine Dumnezeu şi aşa…dar să revenim.

Nu ştii ce să faci… să pleci, să rămâi….

Alegi varianta a 2-a şi asişti la spectacolul “Ziua Incompetenţei”, privind penibilele exerciţii care iţi fac colegii să arate ca nişte măscărici care fac giumbuslucuri pe acadele. Bineînţeles că tocilarii nu se dezmint şi execută toate mişcările cu precizie şi extrem de conştincioşi, dovedind înca odată mentalitatea renascentistă evocată mai sus. Se menţin în fruntea plutonului care, ameţit la fiecare tură a bazei, plăteşte tribut câte un elev care se prăbuşeşte neputincios.

O ploaie de glume şi remarci ironico-satirice şi trimiteri obsecene se revarsă peste fetele care, din “neatenţie“, s-au aşezat tocmai lângă gaşca băieţilor, etalându-şi corpurile şi făcând tot felul de fandări, genoflexiuni şi alte mişcări lascive, poziţii indecente şi destul de incitante. Sunt mândre şi mulţumite de prestaţia lor..au atras atenţia. Nu uită să se prefacă, totuşi, indignate de nesimţirea noastră.

Îţi aminteşti că tu nu ai făcut nici măcar subiectul 1 la mate din variantele propuse pentru Bac, deci cum să stai să faci exerciţii la sport?? Ai şi tu priorităţile tale….

Lângă tine pe bancă se aşează o colegă asudată, gâfăind şi vizibil afectată de efortul depus.

– Hei, nu ai plecat? Eu abia aştept să plec, că tre’ să învăţ la română. Tu unde ai ajuns cu comentariile?

Nu apuc să răspund, că îşi completează întrebarea:

– Eu mai am unul şi termin, apoi mă apuc să repet.

– Ahhh..şi eu la fel (ai un flash-back şi realizezi că nu ai nici carte de comentarii – că nah, doar de aia ai dirig de română…în privinţa probei la această materie nu ai stres, eşti bazat, la câtă pegătire a facut Contele di Bavaria… pici şi proba orală), apoi pui capăt brusc interesantei discuţii.

Te duci la baie, te speli pe faţă, în timp ce priveşti pletele rebele din oglinda. Îţi aprinzi o ţigare şi eşti mulţumit. Pleci cu zâmbetul pe buze spre casă, întrebându-te:

Cât de seacă ar fi şcoala fără ora de sport…?