Feeds:
Articole
Comentarii

Ştim cu toţii câte are de înfruntat sufletul unei fiiniţe umane în acei celebrii ani ” frumoşi şi cu absenţe la română”..Ne mai întrebăm totuşi cum de nu cade pradă disperării şi nu păşeşte dincolo de pragul nebuniei, ci reuşeşte să biruie toate greutăţile şi, măreţ, cu fruntea sus să treacă prin timp şi prin holurile întunecate ale liceului. Da. Pauzele!-acele clipe magice şi mult prea efemere care îţi picură suav fericire în suflet la fiecare 50 de min. Ele aduc alinare, râsete, ţigări..cornuri şi covrigi, fete care se perinda prin faţa clasei tale strategic aşezata la parter înainte de ieşire (înlesnind chiulul) astfel încât nimic nu scapă, dacă e să intre sau să iese ceva/cineva din liceu..atunci prin faţa clasei tale o va face. Dar mai e ceva… SPORTUL. Programa şcolară a catadicsit să ofere o şansă de afirrmare elevilor şi în dovedirea calităţilor şi aptitudinilor fizice, având ca scop crearea unui om perfect, multilateral dezovoltat cu o personalitate puternică şi caracter bine conturat……

Ora de franceză – the last frontier. De la inceputul orei tot fixezi ceasul. Ideea că ceasul nu mai funcţionează devine treptat convingere şi deci neaparat trebuie schimbate bateriile (alţi bani). Te freci nedumerit la ochi şi vezi că mai sunt doar 5 min şi se va sfârşi şi asta.. Probabil imaginea cu ceasul arătând 12:10 (începutul orei) ţi se fixase pe retină. Urmează ora de sport, denumită pompos “educaţie fizică”. Într-adevăr…şi la franceză doar fizic ai fost prezent.

– Ai echipament? Te intreabă ironic colega, vrând să zică, de fapt, că ea are şi tu nu ai… şi, deci, s-ar putea să dai de belea, în cazul răspunsului negativ.

– Nu ! Încă nu am înnebunit să mă car cu plasa ca bunicuţele la piată – alea măcar o pot folosi pe post de armă albă in confruntarea cu vreun câine mai recalcitrant sau copil “bine intenţionat şi manierat”. Eu îmi apăr mândria, faima, renumele şi neamul…

La ora de sport te simţi şi tu în largul tău şi apreciat. Dar zilele tale au devenit triste de când s-a construit noul teren sintetic (“Sinteticu’“. După finalizare a fost înconjurat cu un gard “a la Rahova’’, de 5 m înălţime şi au închis şi baza sportivă odată cu asta.. restricţionând accesul elevilor şi limitându-l doar la ora de sport. Accesul e strict interzis şi încălcarea regulamentului e aspru pedepsită de The little hobbit care te simte imediat cum ai pătruns pe teren – asta în vremurile apuse când gardul nu era gata. Să fie o pură coincidenţă sincronizarea dintre intrarea ta şi trecerea prin preajmă a hobbitului?..sau alte tehnologii mult prea avansate ca să fie înţelese de noi (senzori sau eu stiu..nu ne-am prins încă, cu toată informatica noastră). La orele de sport se înghesuie trei clase pe bază, despărţite de teren prin acel gard vopsit şi el la rândul lui într-un verde ţipător..menţionez că am făcut alergie la verde. Dar Sinteticu’ trebuie economisit, nu irosit..nu dai tu o asemenea investiţie pe piciorul elevilor…aşa ar fi prea frumos şi corect. Noi doar ne uităm cu jind printre zabrele ferestrelor în orele plictisitoare de mate şi ne visăm un Nicoliţă sau Rădoi care duce publicul în extaz. Încă o data mintea profilor se doveşte de neinţeles şi de nepătruns.

Gata cu tristeţea pe ziua de azi! Soarele răsare şi pentru tine, umbrit totuşi de câţiva nori – nişte colegi s-au hotărît să plece de la sport, având treburi mult prea importante de făcut (mess+games+somn) sau altele mai puţin importante (teme pentru pregătire – si alea făcute de teama de a nu fi exculs naiba de prof din echpa de elită pregatită temeinic, ca să dea de pământ cu bacu’). Au mai rămas, totuşi, câţiva.. cât de o echipă de 6 pe 6 şi resemnat..purcezi împreună cu gaşca spre bază, presărând drumul cu glume şi remarci noile costumaţii ale fetelor. Ajungi pe bază şi în înghesuiala de acolo te pierzi de restul. Îi cauţi cu disperare din ochi, dar prea târziu…inevitabilul s-a produs. Unii s-au dus să joace volei cu fetele, alţii baschet. Mintea incepe să ţi se întunece, dar nu eşti pierdut… au mai rămas caţiva amatori de fotbal (vezi doamne amatori din perspectiva ta de profesionist infatuat, cu iz de vedetă anonimă).

REZUMAT

5 min vă hotărâţi cine să facă echipele, alte 10 min faceţi echpele. Rezultatul e nasatisfăcător, cu tot efortul depus. Referendum… ghinionul persistă. Unul nu se nimereşte alături de coechipierii preferaţi şi invocă, vezi doamne, faptul că nu sunt echilibrate echipele. Ameninţă că pleacă. Cu nervii mult prea încordaţi, il ameniti cu privire la intenţia sa. Cedează… şi intenţia nu se materializează.

Începe meciul. Zâmbeşti, plin de promisiuni, te lansezi imediat pe lângă tuşă şi începi să ţipi ca disperatul după o pasă, gesticulând frenetic si demonstrând inconstestabil că eşti faţă în faţă cu şansa vieţii tale şi nu e loc decât pentru reuşită. Faza ţine şi primeşti pasa. Cu o schemă încropită pe moment şi irepetabilă (traisca nimereala), fentezi un adversar care a îndrăznit să stea în faţa ta şi să atenteze la mingea ce o aveai în posesie..şi ..moment de tensiune maximă… ”Scena slow motion” – tu şi poarta, rupţi de realitate (adversarul sâcâitor de mai sus era chiar portarul). Dar vai, aluneci pe nisipul de pe asfalt.. te mai şi zgârii, iar mingea aterizeză direct pe acoperişul Centralei Termice a Regatului de pe Jiu. Începi să îţi bagi şi să scoţi în şi din el de noroc când, între timp, un coechipier mai acrobatic din fire şi cu un trecut glorios în materie de căţărat prin cireşii vecinilor recuperează preţiosul obiect si meciul poate continua, deşi mulţi nu au tangenţă deloc cu sportul ăsta. Limita funcţiei tinzând spre 0 – totul se dovedeşte destul de distractiv, până când o voce îţi răsună în timpan:

– Alinierea copii!!!

– NU!NU!!NU..it’s happening again..de ce eu ..de ce mie..de ce acum si aici? Suflet persecutat, jucărie în mâna soartei…

Scârbit, te aliniezi şi tu alături de ceilalţi. Proful vă cuprinde pe toţi cu privirea, numărând în gând absenţii şi viitorii absenţi (ai un feeling care spune că şi tu vei fi printre aceia). Proful arată de parcă ar fi decupat din cărţile de citire din cls a 2-a, de la lecţia cu gimnastica. Un communist – îţi spui în gând – ce-o mai vrea şi ăsta de la noi şi ce vrea să demonstreze? DA… suntem decât nişte simple marionete în mâinile lor.. neînţeleşi şi persecutaţi.

În timpul incursiunii tale în pshihologia profilor de sport a şi ajuns la tine cu prezenţa.

– Domnule, unde ţi-e echipamentul?

– Poi, să vedeţi, îl am în clasă şi şefa a luat cheia cu ea şi apoi a dispărut, cu cheie cu tot. Cum adică, nu aţi văzut la ştiri afişele cu chipul ei?

– Şefa a plecat, dar mi-a lăsat mie cheia… te completează o colegă ‘’binevoitoare’’…

– Ah..da? N-am ştiut… surâzi către colegă, aruncându-i o privire plină de înţeles şi urări de bine.

Strategia e pe cale să eşueze şi trebuie să găseşti repede ceva…

– Mi-am amintit.. mi-am lăsat echipamentul în vestiar şi mi l-au furat. Nenorocţii.. unde s-a ajuns în ţara asta.. biata mamă, cât o să mai plangă… Mi-l făcuse cadou din pensia bunicii, cand am împlinit 18 anişori…tz tz.. Cuvintele ţi se opresc în gât lovite de nepăsarea profului, care deja trecuse mai departe, trecând în acelaşi timp şi în dreptul numelui tău: ”absent”.

That’s great! Un calcul aritmetic simplu îţi dă un rezultat nefavorabil şi totodată trist. În termeni informatici – incrementezi numarul absenţelor… Treci pragul de 30, ceea ce înseamnă încă un punct la purtare scăzut. Iar tre’ să fac rost de scutiri şi iar o să mă umilească neînduplecatul de Conte di Bavaria.. şi eu tre’ să zâmbesc umil şi să mă prefac conştiincios şi că regret purtarea şi indiferenţa mea faţă de şcoală şi promiţând că voi alege calea cea dreaptă..eu oiţa rătăcită, în timp ce el, aplecat peste catalog, transformă o parte din absenţele nemotivate în motivate. Din scutirile care conţin verdictul doctorului rezultă că am o sănătate precară şi că e bine, că mă ţine Dumnezeu şi aşa…dar să revenim.

Nu ştii ce să faci… să pleci, să rămâi….

Alegi varianta a 2-a şi asişti la spectacolul “Ziua Incompetenţei”, privind penibilele exerciţii care iţi fac colegii să arate ca nişte măscărici care fac giumbuslucuri pe acadele. Bineînţeles că tocilarii nu se dezmint şi execută toate mişcările cu precizie şi extrem de conştincioşi, dovedind înca odată mentalitatea renascentistă evocată mai sus. Se menţin în fruntea plutonului care, ameţit la fiecare tură a bazei, plăteşte tribut câte un elev care se prăbuşeşte neputincios.

O ploaie de glume şi remarci ironico-satirice şi trimiteri obsecene se revarsă peste fetele care, din “neatenţie“, s-au aşezat tocmai lângă gaşca băieţilor, etalându-şi corpurile şi făcând tot felul de fandări, genoflexiuni şi alte mişcări lascive, poziţii indecente şi destul de incitante. Sunt mândre şi mulţumite de prestaţia lor..au atras atenţia. Nu uită să se prefacă, totuşi, indignate de nesimţirea noastră.

Îţi aminteşti că tu nu ai făcut nici măcar subiectul 1 la mate din variantele propuse pentru Bac, deci cum să stai să faci exerciţii la sport?? Ai şi tu priorităţile tale….

Lângă tine pe bancă se aşează o colegă asudată, gâfăind şi vizibil afectată de efortul depus.

– Hei, nu ai plecat? Eu abia aştept să plec, că tre’ să învăţ la română. Tu unde ai ajuns cu comentariile?

Nu apuc să răspund, că îşi completează întrebarea:

– Eu mai am unul şi termin, apoi mă apuc să repet.

– Ahhh..şi eu la fel (ai un flash-back şi realizezi că nu ai nici carte de comentarii – că nah, doar de aia ai dirig de română…în privinţa probei la această materie nu ai stres, eşti bazat, la câtă pegătire a facut Contele di Bavaria… pici şi proba orală), apoi pui capăt brusc interesantei discuţii.

Te duci la baie, te speli pe faţă, în timp ce priveşti pletele rebele din oglinda. Îţi aprinzi o ţigare şi eşti mulţumit. Pleci cu zâmbetul pe buze spre casă, întrebându-te:

Cât de seacă ar fi şcoala fără ora de sport…?

Reclame

Ziua fără de sfârşit

An : nedeterminat

Ora : 6:02

Protagonist : elevul model sau nu..

Anul de studiu : I, II, III, IV..la dracu’ ! Nu contează.

6:02 – Ceasul sună..

6:02:20 – Te rasuceşti. Sunetul insistă. Îţi ridici mână, pipăi noptiera, cu ochii închişi şi cu mintea adormită apuci straniul obiect şi-l azvârli în perete. Degeaba. Sunetul ce străbate vechea odaie din colţul opus, nu-ţi dă pace.

6:04 – Te ridici. Deschizi ochii, dar te prăbuşeşti la loc. Conştiinţa e trează, însă nu şi tu.

6:05 – Cu dexteritatea unui copil ce abia a păşit în primul an de viaţă, te ridici într-o a 2-a încercare, paşeşti timid, parcă teleghidat de o forţă neînţeleasă, străbaţi camera, aprinzi lumina şi totul prinde contur în ceaţa dimineţii : încă o zi de şcoală.

6:06 – Te afli faţă în faţă cu propria-ţi persoană. Nu te sperii. E doar oglinda din baie. Acelaşi scenariu fără de sfârşit nu te poate surprinde chiar astăzi. Primul jet de apă ce ţâşneşte din robinetul amorţit e la fel de rece ca privirea lu’ Zorli Oxidanta. De data asta nu te temi. Eşti stăpân pe situaţie. Îţi clăteşti faţa şi privirea şi te speli conştiincios pe dinţi, aşa cum îţi recomandă dentistul de vis-a-vis.

6:09 – Ai terminat repede. Doar te grăbeşti. Time is money.

6:10 – Îţi tragi pe tine perechea de pantaloni, tolănită pe scaunul de lângă pat, un tricou, hanoracul negru peste şi eşti gata de plecare. Sau nu. Doar mergi la şcoală. Poate ai uitat ceva. Nu, în nici un caz, eşti elevul model şi nu greşeşti. Te uiţi la ceas şi înjuri. Te afli cu un minut în urma programului de zi cu zi. Dai să ieşi rapid din cameră, dar te împiedici. Înjuri în gând, nu cumva să îi trezeşti pe-ai casei. Priveşti în jos şi îl vezi. Ghiozdanul buclucaş. Cel care îţi cară povara în fiecare zi a existenţei tale de elev. N-are nicio vină, dar îl apuci în scârbă şi-l arunci pe spate. La dracu’ ! Azi e mai greu. Probabil am 7 ore. Nu-i nimic.

6:12 – Păşeşti înca adormit pe treptele celui de-al doilea etaj şi frigul zorilor te cuprinde deja. Îţi ascunzi mâinile în buzunare şi sufli în sân. Fără folos.

6:13 – Impactul dimineţii e nimicitor şi înjuri scrâşnind din dinţi.

6:14 – Străzile sunt pustii. Pe marginea trotuarului un câine doarme nemişcat. Îl ocoleşti privindu-l cu dispreţ.

6:17 – Relizezi cu bucurie că ţi-a mai rămas o ţigară. O scoţi tacticos din buzunar, să nu cumva să o răneşti. Te opreşti preţ de un pas, o aprinzi şi tragi puternic, moment în care îţi vine să-ţi borăşti maţele. Rezişti cu stoicisim şi păşeşti în continuare.

6:29 – Poarta liceului e larg deschisă şi paznicul absent. Te gândeşti că în rucsac ai un Kalaşnikov şi o duzină de gloanţe, zâmbeşti mulţumit.

6:30 – Te trezeşti faţă în faţă cu camarazii de clasă, îi saluţi respectuos, după care arunci o privire în scârbă tocilarilor de pe scări. Îi înjuri în gand. De 2 ori.

6:33 – Te rogi ca şefa să întarzie, uşa clasei să rămâna închisă şi să ratezi prima oră de curs.

6:35 – Rugile nu ţi-au fost ascultate. Uşa se deschide larg. Intri ultimul. Nu e nici o grabă.

6:57 – Zaci cu capul pe bancă de minute bune. Deodată murmurul din jur se face pierdut. Uşa scârţâie ameţitor şi paşi hotărâţi se aud pe parchetul îmbâcsit de motorină.

7:00 – Clopoţelul blestemat se face auzit. Oficial, calvarul a început.

7:08 – Tablele sunt înceţoşate de cuvinte greu de desluşit din ultima bancă. Date, domnitori, războaie..tot tacâmul. Priveşti în caiet. Titlu şi cam atât. Nu te agiţi. Xeroxul e aproape.

7:24 – Eşti sictirit, adormit, flămând. Faci efortul de a ciuli urechile la spusele Principelui de Jilava, căci de el este vorba. Ceea ce auzi te înspăimântă.

7:34 – Mustaţa profesorului îi dansează frenetic pe figură, fixându-te ameninţător. O linişte absolută pune stăpânire pe clasă. Speri să dureze o eternitate. Însă nu şi de data asta. Îţi auzi numele prounţat şi te ridici. În scurtul răgaz, te întrebi cu ce-ai greşit ca să fii executat în faţa naţiunii chiar în prima oră a dimineţii. El te întreabă. Tu taci. El repetă. Tu taci. Schiţează un zâmbet. Alarmă falsă..sau nu. Te aşezi cu gândul că te are în vizor la teză. Norocul tău că ţi-ai ales biologia ca materie alternativă, păcat ca nu dai şi pe la ore totuşi.

7:47 – Priveşti retras pe fereastră. Soarele întârzie să apară. Clopoţelul sună. Mai devreme. O binecuvântare.

7:52 – Eşti înconjurat de 4-5 indivizi, în spatele blocului de vis-a-vis, fumegând şi vorbind porcos. Îţi place.

7:54 – Scooby apare. Toţi râd. Stingi ţigarea în iarba umedă.

8:04 – Intri în clasă, urmat de tovarăşii de ţigară şi nu numai.

8:05 – Tocilarii privesc cu amuzament ca iar v-aţi luat absenţă pentru 4 minute în care aţi întârziat. Minunat.

8:07 – Matematica se desfăşoară în voie liberă pe tablă. Tu esti bârnă.

8:23 – Te afli la o loterie nebună a numerelor de pe catalog. Speri din suflet să nu fii tu cel predestinat.

8:24 – Îţi faci ieşirea magistrală din bancă, uitându-te ameninţător la deja nefericita colegă ce a rostit numărul magic.

8:25 : În faţa negurii abisale a tablei, rupi o bucăţică de cretă..nu-ţi trebuie prea multă, doar n-ai de gând să scrii prea mult. Te întorci cu spatele la tablă şi începi să scrii la întamplare. Ai noroc. Colegul din spate nu e aşa departe şi auzi cum îţi şopteşte.

8:31 – Te întorci mulţumit în bancă.

8:49 – Mâzgăleşti tema pentru a 2-a zi.

8:52 – O ceaţă groasă îţi învăluie capul. E doar fum. Eşti în baie. Ai timp să mergi la baie, după care să fumezi.

9:04 – Revii în clasă bucuros.

9:07 – Zorli Oxidanta notează absenţii.

9:09 – Ţi-ai amintit ca mesteci gumă. O scoţi şi o lipeşti sub bancă, alături de celelalte.

9:21 – Eşti morocovit. Nu ştii nicio problemă din cele pentru notă.

9:29 – Îţi implori colega de peste 2 bănci să-ţi paseze rezolvările.

9:30 – O înjuri că nu vrea.

9:36 – Ţi-ai desăvârşit opera pe jumătate de pagină.

9:37 – Te rogi să nu ţi se rostească numele.

9:46 – Răsufli uşurat. Horoscopul ţi-a fost favorabil azi.

9:51 – Alergi pe culoar. Te opreşti la patiseria din colţ. Dai din coate să ajungi în faţă şi cumperi 3 pateuri. Unul pentru tine, celelalte pentru colegii de bancă.

9:59 – Îţi aprinzi ţigarea.

10:00 – O stingi că întârzii.

10:02 – Laboratorul de informatică îţi pare cam departe de când cu ţigările astea.

10:04 – Alegi serverul de Counter Strike şi un nume obscen pentru tine.

10:50 – Eşti mulţumit. Ai scor 54-21.

10:59 – Revii în clasă, după clasica pauză de ţigară.

11:02 – Contele di Bavaria intră pe uşă. E fericit. Te-a zărit în bancă. Lucru cam rar în ultima perioadă.

11:17 – Ecoul notelor tale, rostite de Conte, s-a făcut auzit până în clădirea vecină. Nu te sperie. Tu eşti bun, dar mai greu de remarcat.

11:21 – Ai terminat de notat absenţele.

11:34 – Ăştia vorbesc de integrarea în Uniune, tu te gândeşti cum să falsifici nişte scutiri.

11:50 – Mergi la baie.

11:51 – Cerşeşti o ţigară la colegu’ din clasa vecină. N-are. Îl înjuri.

11:59 – Te afli pe baza sportivă. Nu eşti echipat.

12:01 – Profesorul apare. Te observă şi te ameninţă cu neîncheiarea mediei.

12:02 – Îl înjuri.

12:05 – Termini de înjurat.

12:14 – Şutezi în mingea de volei chiar în mijlocul colegelor. Ele te înjură. Tu râzi alături de băieţi. “Să vă futem !..aaa..pe tine nu. Glumeam !”

12:50 – Eşti transpirat şi murdar. Încaleci pompa şi te speli.

12:52 – Prea obosit pentru o ţigară, te întorci în clasă. Şterpeleşti 2 şerveţele şi îţi ştergi sudoarea de pe frunte.

13:01 – „Bonjuor!”

13:03 – „Bonjour pe pizda mă-tii.” Eşti epuizat după sport şi n-ai chef de franţuzisme.

13:04 – Ora se scurge incredibil de greu.

13:05 – Te uiţi la ceas.

13:08 – Ceasul s-a oprit. Pentru tine.

13:31 – Eşti înfometat.

13:33 – Nu mai rezişti.

13:45 – Zaci cu capul pe bancă.

13:50 – Clopoţelul nu sună. Îţi propui să-i spargi pe ăia de de serviciu.

13:51 – Îţi arunci caietele în rucsac, te închei la haină şi fugi. Cât mai rapid şi cât mai departe. Pana a 2-a zi.

13:53 – Ieşi cu paşi măriunţi pe poarta liceului. În urma ta : CNET (“Regatul de pe Jiu”) şi un milion de amintiri pe care încă nu le preţuieşti.

„Zâmbete, bucurie, tristeţe, amintiri, colegi, profesori – de nepreţuit. Pentru toate celelalte există MasterCard.” 🙂

Soon…

Salutare!

Dupa cum ati putut observa din sondajul postat pana ieri, majoritatea v-ati dori ca Povestea 3 Word Story sa continuie. Ei bine, asa va fi. In curand va aparea pe Blog urmatorul episod, asa ca fiti pe faza!

Ora de chimie.linişte..30 de michiduţă răsfiraţi ordonat prin incântătoarele lor bancibirouri…de n-a.

Văzut Parisu’…asteapta orpilaţi ora de chimie..stau si asteaptă in loc sa mai citească cate ceva ..ca deh..sfideaza legile naturii..incalcă codul Buşito al elevilor…Şoapte dinspe vest prevestesc despre o umbra care se indreaptă către ei..they feel it in the şprite..they smell it in the air..they feel it in the parchet–şi iată-i..faţă in faţă cu Zorli Zorleasca Oxidanta:

Ia hai..absenţii in picioare şi să iese in faţă la lecţie..Astăzi vom vorbi despre pile..ca stiţi si voi că trebuie sa fiţi pregătiţi pentru Bac…se cunosc:

pile primare, exemplu acum 30 de ani cand am intrat in învăţământ..

-pile secundare, exemplu – anu’ trecut cand am obţinut gradul 1 la examen..

-pile de unghii…

In timp ce parea pierdută pe tărâmurile necunoscute ale profundelor sale ganduri privind transmutaţia toturor elevilor..in adevarati..Curie..ai chimiei..faţa i se crispă..zîmbetul tâmp de pe faţă se indepărta făcând loc unei mutre schimonosite de furie…:

– Băi capro..tu mesteci cumva gumă la ora mea? Ridică-te in picioare când vorbesc cu tine..că nu ai plumb in fund..Scoate guma..pune-ţi-o in păr si marş la baie..şi tunde-te!. Copilu’ meu nu a mestecat gumă decăt in anu’ trei de facultate..nu am avut ce să ii fac..nenorociţii aia l-au invăţat la cămin..nu că mă laud, dar a fost un copil..foarte bun..a semănat cu maică-sa. Ca sa nu uit… interesanta lucrarea ta, Gigele ..despre pila Jack Daniels…da.da las, ca stiu io..mai ştiu şi că nu mi-aţi luat nimic de Crăciun..şi ştiu şi câţi din clasa vor avea nota 3 la mine..

…Voi scoate-ţi şi învăţaţi la altceva. Cine termină primul sa vină cu caietu la mine. Cine termina al doilea primeşte o penalizare de 2.4% din restul impărţirii notei la numarul de absenţe

– Da da…doamna prof…

TO BE CONTINUED…

Cu toţii îi cunoaştem mânia lui The Little Hobbit şi cum acesta

şi-ar dori să preia puterea asupra Regatului Colegiului Naţional ‘‘Ecaterina Teodoroiu’’, învingându-l astfel pe Principele de Jilava. Cei doi aveau fiecare câte o societate ultrasecretă şi multilateral dezvoltată cu ajutorul căreia vroiau să deţină supremaţia…yeah right !

Principele de Jilava, actualul deţinător al Marelui Scaun de la Palat, îi supraveghează pe toţi cu ajutorul Ochiului Magic al lui Sauron din varful Palatului .

The Little Hobbit porneşte o adevărată campanie secretă, ferindu-se de Ochiul Magic şi îşi caută cu disperare adepţi printre hobbiţii din Regat.

Cum aveau de ales între a folosi banii pentru bursele copiilor hobbiţi…auzi la ei burse…aşa…şi între a monta camere de supraveghere, bineînţeles că au ales a doua variantă şi au montat camerele în felul următor: 2 afară la intrare, ca să nu fie luaţi prin surprindere de inspectori…căte una la fiecare etaj…7 în baia profesorilor…13 în baia fetelor şi niciuna în baia băieţilor, că montaseră una da’ nu-s’ ce dracu’ avea de nu mergea că se vedea aşa numai fum o negura completa..o avea defectu’ stricat, I dunno…aşa că micii hobbiţti pot fuma liniştiţi în continuare…în baie.

Aceşti doi lorzi se luptau cu mare demnitate pentru supremaţie, spionându-se unul pe altul şi pe la spate (să nu se înţeleagă altceva…). De câte ori nu i s-a părut Principelui de Jilava că ba veioza, ba ficusu’ seamănă cu The Little Hobbit…dar voi ştiţi, asul din bocanc al Principelui e că are un ochi de geam şi unul de sticlă fina, termopan, originar din Bavaria, primit cadou de aniversarea sa de la bunul camarad, Cornel di Bavaria.

Într-o splendidă zi de iarnă, pe final de semestru când în şcoală bătea un vânt rece, iar holurile erau pustii şi camerele lui Sauron nu aveau ce supraveghea, vocea autoritară a Principelui de Jilava răsună cu un ecou asurzitor vibrând până şi balustradele reci şi sinistre ale scărilor interioare. Din pieptul puternic al maestrului se auzi:

– Consiliu !!! Ora 12 !!!

Subalternii restrânşi la o şuetă în cancelaria ororilor se îngroziră şi

într-o clipă încăperea arăta ca un muşuroi de furnici, fiecare căutându-şi documentele necesare pentru respectiva întrunire. Într-un colţ, Prinţul di Bavaria repeta continuu:

– Docomentele, docomentele…le-am spus de atâtea ori…n-o să-i

mai acopăr…a câta oară? (Acest personaj carunt si intelept..sau nu..avea un aer(e) atat de misterios, fiind balonat mai tot timpul.)

Se simţea înfiorător şi picături de sudoare reci îi brăzdau fruntea încreţită. Venise momentul adevărului.

Când gongul bătu ora 12 fix, cu toţii erau restrânşi în jurul mesei rotunde, asemenea cavalerilor templieri. Deodată, în uşă îşi făcu apariţia Principele de Jilava, cu a sa costumaţie morbidă şi o glugă neagră pe cap, oferindu-i un aer de ‘‘Black Knight’’. În mâna dreaptă ţinea un sceptru cu diamante de felurite culori, iar în cealaltă avea un dosar gros şi prăfuit. Bătu cu sceptrul în podea, oferind auditoriului un moment de scurtă panică şi porni ameninţător spre locul său…dar păşind neatent se împiedică de covorul auriu întins şi printr-o fandare bruscă se trezi pe jos, întreaga sală răbufnind într-un hohot molipsitor de râs.

– Fir-aţi ai dracului de slugarnici amărâţi…îndrăzniţi să râdeţi de

stăpânul vostru ? se auzi scrâşnind din dinţi Principele.

Se ridică şovăielnic şi îşi lua locul în primire. Trânti dosarul pe masă şi bătu cu ciocanul din lemn de abanos, negru ca al sau suflet. Şedinţa putea începe. În colţul opus, o creatură aproape mitică, negricioasă, modest îmbrăcată şi cu o privire aspră, ca de gheaţă, tremura din toate încheieturile şi bineînţeles duhnea a vapori de alcool dublu rafinat (un mai vechi viciu al său care-i măcina atât trupul, cât si raţiunea).

Principele de Jilava deschise dosarul şi extrase o fişă din care citi cu răutate în glas şi cu un ton de ameninţare:

– TU, The Little Hobbit, creatură dezgustătoare, pe care am

adoptat-o în sânul confesiunii, eşti acuzat de înaltă trădare si spionaj. TU, fiul risipitor al acestui Colegiu Medieval si recunoscut pe intreg mapamondul ne-ai injosit prin al tau comportament. A venit vremea razbunarii (payback time motha’fucker, isi zise in gand Principele, mandru de engleza sa de balta..sau mai degraba de ocean, in calitate de fost pirat).

De cealalta parte cu un tremur speficic, The Little Hobbit se ridica usor privind atent la fiecare coleg in parte si facu o grimasa. In clipa urmatoare se napusti asupra Principelui care luat prin surprindere se prabusi pe podea facand-o sa scartaie din toate incheieturile.

In cele ce urmara se desfasura un episod de lupta clasica, corp la corp cu procedee din K1, Box, kickboxing si chiar judo. Era o lupta crancena intre maestrul colegiului si cel care il vana de atata timp.

In ochii amandurora sa citea ura fata de celalalt, dusmania si incrancenarea.

Urlete de incurajare se auzeau din toate colturile salii, altii sustinandu-l pe Principe, altii (mai putini la numar) pe Hobbit (mai bine zis doar Maria, femeia de servici care isi mai petrecea noptile cu favoritul sau in timpul vacantei si nu numai).

Asadar, lupta era in toi. The Little Hobbit scoase din buzunar o sticla de cognac si dupa ce ii reteza gatul de perete (dar nu inainte de a sorbi si o ultima picatura din aceasta minunata ambrozie), se apropie cu pasi marunti de Principe, care la randul lui scoase o sabie de argint incrustata cu cele mai fine diamante, primite cadou chiar de la tatal sau la nastere.

Era un spadasin desavarsit datorita multelor vizite in saloanele de gen la Monaco, Paris etc.

Manuia sabia ca un adevarat cavaler Jedi. Intr-un moment de slabiciune al hobbitului, Principele se repezi si il lovi pe acesta cu o forta infernala in umar (pe langa scapula mai exact), adversarul se clatina usor si singurul sau suport era peretele (“Perete langa perete”..ca sa vezi, cum a grait un mare geniu odata, in vremuri de asemenea apuse) manjindu-l cu sange. Il cuprinse o ameteala fortata si desi se straduia din rasputeri sa nu cada prada inamicului, se intinse pe podea oferindu-i acestuia laurii de invingator. Urmara clipe grele de tacere in care nimeni si nimic nu se putu auzi.
Tacerea fu sparta doar de strigatul victorios al Principelui care arunca sabia, ca marturie a victoriei si striga :

– Acest netrebnic sa fie spanzurat in curtea colegiului.

In clipa urmatoare urale de bucurie se auzira pana in inaltul incaperii, chiar si peretii vibrand de atatia decibeli. Toti se inclinara in fata campionului absolut si isi jurara sa nu-l supere niciodata, dar vom trai si vom vedea, fiecare are pretul lui, corect?!

Tanti Maria la vederea celor intamplate izbucni in plans si fugi in graba la ranit, se apleca asupra lui, ii lua fata sangeranda in mana..si pentru o clipa ramase muta de uimire : acesta traia! Deschise ochii ca un nou nascut si sopti cu greu :

-Ajuta-ma sa fug..si vei fi rasplatita..
Femeia nu statu mult pe ganduri, il ridica pe Little Hobbit cu propriile forte dobandite ani in sir prin maturarea holurilor cu mopul si il tari pe scari, in timp ce toata lumea era preocupata sa-l ridice in slavi pe Principe.

Asadar, The Little Hobbit fu ajutat de complicea si concubina sa, mult iubita si pretuita tanti Maria si nu mare le fu mirarea celor din camera cand nu mai observara lesul acestuia intins pe podea. Totusi Principele nu-si facea probleme, stia ca hobbitul fusese ranit aproape mortal, dar si moral si hotari sa-l lase in plata Domnului.

Victoria, desi stirbita prin disparitia invaluita in mister a hobbitului, fu totusi sarbatorita cu mare fast intr-un cerc restrans, iar tanti Maria fu nevoita sa curete in urma stapanilor ei, injurand cu nesat :

– Fir-ati ai dracu’ de ordinari, vine ea si vremea razbunarii!

TO BE CONTINUED…

Cum oamenii nu au fost dintotdeauna asa cum ii stim, sa exploram putin trecutul Contesei Sylvia de Garrone , pentru ca in vremuri de demult apuse, cand suta de Garrone nu era tot 4 lei (nici macar 4 bani) …contesa noastra avea alta viata.

Hai sa fim seriosi…ar fi absurd si totodata teribil de amuzant sa ni-l inchipuim pe Virgil Rege al Prusiei acum 30 de ani in acelasi costum, cu acelasi par albit de fumul celor cinci pachete de Carpati care, pe langa asta, i-au afectat si vocea…nu de alta, dar atunci cand zice ceva parca vorbeste din fundul putinei cu tuica « made in casa » (procedeu interzis dupa intrarea in UE, in jurul anului 2007), unde de altfel a petrecut multe nopti memorabile… Mai stiti cand povestea ca a ramas cu Principele Nichifor de Jilava 15 zile pe fundul putinei…traind doar cu tuica, boarne (aka muste : Drosophila melanoganster, aici fiind nevoiti sa aducem multumiri specimenului de biologie din clasa a XI-a de la care am mai retinut vag anumiti termeni, in orele dansei fiind preocupati in special de injurii ale subconstientului provocate de factorii externi bruneti si cu coada de cal. Ptiu, piei drace !) si drojdie de vin si cum respirau prin furtunul de tras tuica ?

Dar ce vremuri…ce vremuri uitate…uitate mai ales cand prinzi un scolar dezorientat in baie cu sticluta de…..uiti ca pe vremuri sticluta iti era prietenul cel mai de nadejde, incat ai doar o pagina speciala cu ea in albumul clasei…

Sa revenim la contesa….Date fiind calitatile ei Bahice, aceasta era foarte apreciata in cercurile de pirati, pentru ca de fiecare data reusea sa-i intreaca pe toti cand era vorba de bautura, in special Garrone. Asa ca intr-o frumoasa zi de vara erau toti pe vasul Black Pearl, undeva pe Oceanul Placerii. Contesei Sylvia de Garrone i se facu sete si ii ordona Principelui de Jilava sa ii aduca niste ceva, orice..oricum soarele arzator ii ardea gatlejul insetat :

– Hai principe mai repede, ca mi-e sete !

– Imediat contesa mea..raspunse galant principele, ranjind pervers pe sub a sa mustata rasucita dupa ultimele tendinte din Paris.

Cand a coborat principele, era vere o gramada de sticle de nu aveai

loc sa arunci un capac de bere (Heineken preferabil). Saraca corabie era asa incarcata, incat croncanea ca o cioara in plina iarna, chiar si in viteza a doua. Principele ii zise ca da de baut daca arunca si ea sticlele alea….

Sa stiti ca aceasta banala intamplare a avut o consecinta nefasta, pentru ca dracu’ a facut sa treaca Titanicul mai tarziu pe acolo. Pai…voi credeati ca aisbergul ala a aparut chiar asa din senin ? Era aisberg de sticle domnule…hehehe, de-ar fi stiut el Leonardo..

Dupa ce amicii nostri baura pana nu mai putura, dand pe gat si ultima picatura de alcool, adormira imbratisati, insa nu va faceti iluzii, amandoi erau prea beti (muci, ranga, targa, spuneti-o cum doriti) ca sa mai simta sau sa faca ceva.

Dupa cateva ore de odihna, cand soarele era pe cale sa apuna straluncind ca un minunat cerc angelic pe cerul sangeriu, atat Principele cat si Contesa fura treziti brusc de o bubuitura auzita de pe punte.

In secunda urmatoare, desi avea dureri de cap insuportabile, Princepele mobiliza intregul echipaj care inarmat pana in dinti (metaforic vorbind, fiindca atat periuta de dinti, pasta Colgate, Orbitul si Tic-Tacul s-au inventat mult mai tarziu, deci nici dinti prea multi nu gaseai pe o intreaga corabie de pirati) privea ingrozit la umbra unei nave colosale ce li se infatisa.

Alb ca varul (stins, nestins, nu prea conteaza) capitanul intelese imediat cine le e adversarul si cuprins de o teama mult prea mare se scapa pe el, fix in fata Contesei care lesina. Dar nu mai era timp pentru manevre de prim-ajutor, pentru ca se aflau sub asediu. Pe masura ce nava dusmanilor se apropia, zeci de ghiulele de diferite marimi se avantau asupra corabiei Black Pearl. Catargele cadeau, panzele erau sfasiate, piratii cadeau fie prada rechinilor in apa agitata a oceanului, fie rapusi de cate o ghiulea inamica. Ce era de facut ? isi zise de-a dreptul infricosat Princepele.

Trecu la carma, facandu-si cu greu loc printre mormanele de pirati morti si pasind cu grija, incerca o ultima manevra eroica, dar se lasa rapid pagubas pentru ca era prea tarziu. Nava fusese aproape distrusa si refuza sa mai raspunda la comenzi. Era o situatie critica, fara scapare, dar nu se lasa el cu una cu doua, era mult prea experimentat, marea fusese casa lui de-atata amar de vreme si nu avea de gand sa se lase prada ei.

Apuca o sabie, scotand-o chiar din pieptul unui de-acum fost camarad de vas, si cu sangele inca siroind facu un salt impresionat spre capatul dinspre rasarit al corabiei, taie funiile groase care sustineau barca de salvare care se scufunda in apa infiorator de rece, cu o bubuitura infundata. Apoi isi lua inima in dinti si se tari pana la Contesa care zacea lesinata de ceva timp, o ridica, si cu un ultim efort titanic sari peste bord.

Contactul cu apa ii trezi pe-amandoi din mahmureala, pe Contesa de Garrone chiar si din lesin, se apucara disperati de marginile barcii, sarira inauntru si avand la dispozitie o singura vasla intrucat cealalta se rupsese din prinzatoare, vaslira fiind ajutati si de valurile spumoase.

Dupa ce privira Black Pearl departandu-se, le mai veni inima la loc, dar Principele era amarat din cale afara fiindca daduse dovada de lasitate, ba mai mult..nu anticipase nici un moment atacul din partea celui mai temut dusman al marii, Capitanul Barbosa Adam.

Acest munte de om, cu maini uriase si zambet infiorator il urmarise de ceva vreme, acest Michel Jordan si in acelasi timp Akebono al apelor, reusise in final sa-si ia revansa asupra adversarului, dar il scapase in ultimul moment printre degete. Insa jurase pe credinta lui ca nu se va lasa pana nu-l va macelari cu propriile sale forte pe Principe.

Dupa ce vaslira cateva zile in largul oceanului, si baura apa sarata pentru a-si stapani setea, amandoi cazura intr-o stare de lesin pasiva si incostienta.

Tot ce-si putu aminti Principele cand deschise larg ochii, fu gustul nisipului si mirosul de peste care-i inunda narile din toate colturile. Nu stia unde se afla, privea speriat la valurile marii care spalau constiincios plaja. Cu un efort supraomenesc se ridica in picioare, reusi sa strabata cativa metri dar cazu in genunchi, ametit si lipsit de puteri. In fata lui, desi soarele era de 3 sulite pe cer, apusul se ivi brusc, inchise ochii si se scufunda intr-un somn placut si de neinvins.

De cealalta parte a tarmului, Contesa Sylvia de Garrone se trezi asemenea Principelui, dar cu mult mai speriata, si nestiind unde se afla, cum a ajuns acolo sau de ce are hainele sfasiate. Tot ce-si putu aminti printr-o incercare dureroasa de aducere aminte fu imaginea prietenului ei mustacios vaslind cu spor intr-o nemarginita galeata cu apa.

Pe loc o cuprinse o teama de nepotolit, intarita de senzatia de greata si de o migrena care-i strabatea fiecare centimetru patrat, nestanjenita.

Din acest moment caile celor 2 fosti pirati se despartira.

Principele de Jilava fu descoperit de un grup de calugari binevoitori (dar patati de « arta Sodomei si Gomorei », pe care mai tarziu eroul nostru o va simti pe propria-i piele, dar nu are rost sa intram in detalii picante), iar spre norocul sau acestia il ingrijira si-i oferira un loc cald intr-o chilie, o masa bogata si o vorba buna celui de Sus, desi Principele in deja fosta sa viata nu era credincios de fel.

Dupa cativa ani buni in care suferise de amnezie, Nichifor, ex-piratul, practica religia crestina in mica dar cocheta biserica si parea a fi uitat complet de antecedentele sale..pana intr-o zi cand culegand mere din livada cu fratele Arhire, se dezechilibra din pom, cazu si lovindu-se la cap isi recapata memoria. Nu are rost sa mai amintim faptul ca respectivii calugari inca din acea zi facura saltul spre Seful lor cel mare, Principele dovedindu-se necrutator fata de oricine ii iesea in cale.

Asadar, cu forte proaspete si cu aminterea-i recapatata, planui sa paraseasca insula si cu orice pret sa se razbune pe Cpt. Barbosa Adam.

Cu privire la Contesa, aceasta rataci cateva zile pana dadu de o asezare linisita in sudul unei insule aproape pustii. Aici se angaja ca servitoare la cea mai instarita familie, de altfel si singura din aceste zone si isi trai viata in chin si mizerie, consumand aproape zilnic resturile de alcool care ramaneau de la mesele stapanilor ei.

De la intamplarea de pe Black Pearl avea zeci de cosmaruri, iar constiinta nu-i dadea pace. Dar nu lua prea in serios aceste mustrari, punand totul pe seama bauturii, unul din cele 3 vicii fundamentele ale umanismului.

In felul acesta isi trai o buna perioada a vietii sale, de fosta Contesa, actuala servitoare, asta pana intr-o noapte cu luna plina cand sub razele ei minunate oglindite in albastrul curat al oceanului fugi cu singura barca a familiei, lasandu-i pe acestia izolati de lume. Dar asta nu se compara cu nimic din ce traise ea in cei cativa ani pe insula. Luase o hotarare si era de neclintit. Dorea sa-si indeplinesca un mai vechi tel, anume, sa devina profesoara de fenomene ale naturii, sa studieze in amanunt legile mamei noastre universale si in acelasi timp sa-i dezlege misterele.


TO BE CONTINUED…

In vremurile aceste tulburi cand timpul parea ca are cu totul alt sens pentru aceste nemuritoare personaje care uitasera ca elevii clasei XXX sunt asteptatati de BAC, proba suprema de pacaleala a profesorilor cu privire la cunostintele dobandite in liceu, acesti lorzi ai terorii s-au hotarat sa convoace o intalnire ultrasecreta, pentru ca se cam plictiseau in rutina de zi cu zi.

Sediul acestei intalniri a fost ales – cancelaria – camera ororilor. Pentru inceput, s-a hotarat totusi sa urmareasca impreuna la TV-ul lor cu diagonala de 82 (cumparat la oferta, in rate, din Maltex) editia premium din « Nora pentru ma-ta » (emisiune realizata de barbati, exclusiv pentru barbati).

In pauza de publicitate, linistea le-a fost perturbata de Contesa Sylvia de Garrone :

– Ma scuzati de intarziere. Ce, nu aveti fizica cu mine ? Se indrepta

linistita, impleticindu-se catre locul ei. Deschise sertaru’ si printre sticlele de Jack Daniel’s, Garrone, Alexandrion, Angelli, gasi in sfarsit si condica, ingalbenita de scurgerea ireversibila a timpului si supusa iscaliturilor atator dascali.

Cornel di Bavaria zambi siret si se intoarse catre Zorli Oxidanta :

– Don’soara, taci ca asta iar veni beata…..Nu apuca sa termine

bine ce avea de zis ca deodata usa se deschise si din intunecata zare aparu Antoine de Saint Sigma Patrat calare pe-o ascutitoare cu numar de inmatriculare : GJ-81-ANT :

– Scuzati ca am venit in tenesi, avusei si pantofi in caleasca, da’ dadu’ unu’ cu o roaba in mine in parcare si dadui cu pantofii dupa el, iar caii speriati o luara la goana..ce nenorocire, scrasni din dinti chipesul dascal.

– Bine…luati loc ! zice Printul di Bavaria.

– Asa…eu v-am promis o lucrare ! zice Antoine de Saint Sigma

Patrat.

– Ba…si eu ti-am promis ca s-ar putea sa vezi Ecaterina doar prin

geamu’ de la Caleasca cand treci pe langa ea, la intoarcerea de la Barsesti.

…Por-tu-ga-lia…Por-tu-ga-lia, ta na na na na na…se auzea firav o piesa « manelistica » la moda..stil pur portughez medieval..

… « Da nu te las…nu te las nu te las « … rasuna replica din coltul opus

(Aici bagam de seama superficialitatea romanului in timpul programului de lucru inca din aceste vremuri demult apuse.)

– Bai…da-o-n pizda masii de treaba, Contesa Sylvia de Garone, de

cate ori ti-am zis…stinge ‘dreac magaoaia aia…striga indignat Virgil Rege al Prusiei.

– Iti calc pe el ma…adauga Principele de Jilava, cu referire la AIPodul contesei cu bateriile Nichel-Fier la maximum.

Cand deja avem certitudinea ca ii apuca sesiunea din toamna de

BAC si nu or sa hotarasca nimic…Vijulia el Niño a spus :

– Mais silence ! Si spuneti-mi ce s-a intamplat in anul 1795 at Pula ?

– Da’ nu mai bine-ti aratam ? zise manios Virgil Rege al Prusiei.

– Pana data viitoare am sa stiu…ii pun p-astia sa caute pe yougle-pulsta, zice Crusade Sovaitorul.

– Ba fata, tu esti proasta sau esti venita de la filologie ? intreaba

Zorli Oxidanta (care a tot pierdut neuroni de-a lungul anilor).

Toti s-au cacat pe ei de ras…Vijulia el Niño fiind adusa la tacere.

In acest fel comico-tragic se continua sedinta pana spre miezul noptii, presarata fiind cu licori magice, cafea adusa de peste mari si tari din Columbia, tutun fin din Bolivia si jocuri de carti, respectiv bancuri ridicole, profesorale, penibile chiar si de neinteles pentru multi dintre noi.

TO BE CONTINUED…